Anul apariției: 2003
Gen: Poezie, opera completă
Număr de pagini: 152
Dimensiuni (cm): 14.5 x 20.5
ISBN: 978-973-85067-5-1

Descriere

Lucian Gruia: Radu Săplăcan – “Un mesteacăn tânăr înălțându-se din lumânări”

Până la un moment dat, pentru criticul Radu Săplăcan, poezia a fost un experiment oniric voit, autoprovocat: “Iar eu, mecanicul de probă al poemului, visez un colac / cât o minciună pentru copii // aproape înot…”.

Îndeobşte, mecanismul acestor poeme, uşor caraghioase, este inventat: “Un motan dansează în oglindă; / roţile şi rotiţele mecanismului seamănă cu poemul / se rostogolesc în mine, precum o pasăre vânătă”.

În acest moment, poezia i se pare autorului artificială: “Poemul – o bucată de tencuială într-o poiană…”.

Fazei experimentale, lucide, a poeziei lui Radu Săplăcan, îi lipseşte ceva, aşa cum recunoaşte de altfel el însuşi: “Maşinii mele de scris îi lipseşte ceva / o literă care poate însemna / fie miezul de somn al lucrurilor, / fie o simplă plutire metodică; / fie, rând pe rând, şi una şi alta … / maşinii mele de scris îi lipseşte ceva – / radiografia unui ou străveziu”.

Adevărata poezie a lui Radu Săplăcan începe, din păcate, sub auspiciile tragice ale bolii şi ale presentimentului morţii. Acum, trăirile lirice se precipită firesc, sub impulsul unor stări sufleteşti autentice: “copilul meu e un epitaf maliţios / …/ în timp ce lăuntricul meu copil a luat deja / formă de lift …”.

Cu sufletul gata de expiere, în “formă de lift”, poetul se pregăteşte să urce Uşor deasupra lumii: “mă-ncearcă un fel de frig-cărnos; / cămaşa îmi absoarbe bătăile inimii / într-un pat provizoriu, // n-o să vă vină să credeţi, zic ei: / Naşu are pulsaţii în formă de cruce / doar cu norii nu s-a certat …”

Temele poartă, de acum înainte, însemnele plecării. Ele sunt: vegetalizarea, mineralizarea, funia, cuţitul, pânza de păianjen a uitării: “îmi curge iarba din piciorul drept”; “mi-au înflorit plămânii într-o tapiserie / de tristeţe albastră …”; “coridoare de lut ascunse prin vene”; “cătuşe de iarbă ne fixează alături – / parcă văd, parcă tac, parcă trec – / o turlă cu zimţi creşte din somnul tău; / parcă tac, parcă trec, parcă uit – / în oraş, smerenia are gust / de ienupăr …”; “cu funia în jurul ochilor am încrustat dragonii pe rama oglinzii, / pe jucării, chiar pe braţele medicului”; “răspândeşte, Doamne, în jurul meu miros de funie”; “frânghia este o copie din cărămidă a firului de păianjen / dimineaţa creşte-n grâu proaspăt, / cât pânza pe carte …”.

Poetul se Pregăteşte pentru somn: “Sosesc din ce în ce mai multe căruţe / încărcate cu trestii de carne – / îmi pătrund adânc în trup / ca într-o cârciumă joasă / … / e cald ca-ntr-o cană cu vin / din care sorbi / libertatea de ambalaj”.

Apoi, poetul trage Cortina: “Respiraţia cicatrizată / printre sceptre şi oase colorate / abandonează pieptul despuiat / asemeni unui ciocan uitat în ploaie – / râul negru mi se refugiază în obraji / şi sub stern – / dintr-un clopot uriaş, / fără limbă, / cad pisici roşietice – / prin mine trece tata fluierând / o melodie veselă …”.

Acum, vorbăreţul autor îşi caută tăcerea pe linia unui precedent Cordon iniţial: “În viaţa mea, / tata / a tăcut enorm …”. Astfel, coborând genetic, autorul descoperă o Elevaţie ascunsă: “te rog să mă aştepţi, dragă tată / ca pe o lacrimă sau un surâs / aşezată sau dezmăţată / eu exist doar pentru tine / …/ iar iubirea nu poate fi semănată // rămâi şi aşteaptă izvorul din noi”.

Şi în finalul poeziilor postume, poetul pleacă în Infinit: “Ochiul ţintă acolo, / ierburi se-nclină în fântâni, / un mesteacăn tânăr / înălţându-se din lumânări, / cai smintiţi desţelenesc văzduhul // Radu Săplăcan golf de lacrimă / în pleoapa fără margini …”.
Acesta a fost, este şi va fi poetul Radu Săplăcan.

Născut cu forcepsul, Radu Săplăcan are viziunea unei vieţi improvizate, trăită între două paranteze. Să le cităm: “perdele de sticlă sub frunte, lunecătoare corole / cât ai uita / înfrunzirea târzie a plămânilor … // în oglindă, vâslind încet către tine, / un manechin al mobilizării, // apoi sângele / albind în bibliotecă “ (Paranteză deschisă), şi: ”zidul de somn prevestind / reci lespezi de fructe, pânza tremurătoare … / în cleşte, / dantela trompetei asemeni unei rodii; / şi / o ruşine de seră, mânjită / cu pământ …” (Paranteză închisă).

În tot ce rostim şi scriem despre Radu Săplăcan, el trăieşte alături de noi. S-ar cuveni o carte scrisă de prietenii care l-au cunoscut pe acest Socrate ardelean, de cei care se întâlnesc anual la Beclean, la Serile Radu Săplăcan.